Nostalgii comuniste

„Pe unii, cuvinte ca tovarăşa sau tovarăşu’ s-ar putea să-i umple de scîrbă şi de indignare. Pe mine nu. Din perspectiva mea, comunismul a fost ceva îngrozitor, într-adevăr, dar asta numai în plan general – social, politic, economic etc.  Însă pentru mine, ca individ, el nu a fost deloc ceva monstros. M-am născut în ’68, deci comunismul a fost mediul în care am apărut şi am crescut, aerul pe care l-am respirat. Cum n-am luat contact cu alte realităţi, vremurile acelea cu tot ce presupuneau ele reprezentau pentru mine normalitatea. Apoi, de anii ’70-‘80 se leagă copilăria şi adolescenţa mea. Cum să nu fiu, deci, melancolic?

Iată cîteva repere ale nostalgiilor mele, pe care nici gînd să le consider astăzi vinovate.

Pionierii
După cum ştim, Organizaţia de pionieri a fost una paramilitară, aşa cum era şi Hitlerjungen a naziştilor (ei aveau cravate negre, noi roşii). Cu toate acestea, dacă nu m-ar fi făcut pionier în prima serie, ar fi fost o mare tragedie pentru mine – în seria a doua erau făcuţi cei cu mediile 7, 8 şi indisciplinaţii, în a treia cei cu 5, 6 şi repetenţii. Pentru că am fost doar comandant de grupă (şnur roşu), mi se părea că şnururile galbene şi albastre erau deosebit de frumoase. Aveam pentru ele o fascinaţie aproape evlavioasă şi ţin minte că, o dată, cînd le-am văzut în vitrina unei librării, le-am cerut vînzătoarei să le pipăi. Cravata roşie cu tricolor înfrumuseţa chipurile şi m-am îndrăgostit prima oară, în clasa a doua, de o fată îmbrăcată în pionier, la un “careu”. Ea era blondă, cravata roşie, iar şnurul albastru – ce putea fi ceva mai frumos? O chema, în plus, şi Serghei Luminiţa.
Cu inelul de la cravata de pionier aveam o relaţie specială: obişnuiam să-l ţin în gură şi să-l sug. Cînd mă vedeau ai mei, îmi ziceau că pot să-l înghit, aşa cum li se întîmplaseră multor altor copii. Eu am scăpat nevătămat.

Manifestaţiile
Manifestaţiile erau pentru noi, desigur, prilej de bucurie. O manifestaţie serioasă se cerea pregătită (eşarfe roşii, galbene sau albastre, mişcări sincronizate etc.) – deci erau mai multe zile în care nu făceam şcoală. Unde mai pui că la manifestaţii te întîlneai cu amici de la alte şcoli, se puneau de prietenii, o vedeai pe frumoasa de la B şi puteai să intri în vorbă cu ea, făceai farse fraierilor şi, în general, te distrai.
Ultimul miting la care am participat a fost în liceu, pe stadion, de Ziua Tineretului. La un moment dat, a început ploaia şi a trebuit să spargem rîndurile şi să mergem la casele noastre. N-am făcut-o, şi am preferat să mă plimb pe străzi, cu o tipă. Apă şiroind prin păr, bluză udă şi devenită transparentă, mici frisoane de frig care se cereau rezolvate cu îmbrăţişări – a fost mişto, ce mai!? Ploaia aceea – aveam să aflu apoi – fusese radioactivă. Era prima zi de Cernobîl.

(…)

Maică-mea îmi povestea că, atunci cînd a murit Stalin – ea era în clasele primare –, a plîns din toată inima (ironia soartei: taică-său murise pe frontul de est). Şi eu eram la fel în clasele mici – în venele mele curgeau “toate visele-ndrăzneţe” cu care ne alimentau în acea perioadă. Mai apoi, cînd am mai crescut, nu mai eram aşa devotat cauzei, dar trăiam într-o bună simbioză cu manifestările comunismului. Chiar şi situaţiile nefericite (impuse de sus) puteau fi transformate, la vîrsta aceea, în chestii mişto.
E adevărat, spre sfîrşitul adolescenţei am ajuns şi eu să mă revolt împotriva sistemului. Dar era de fapt o revoltă adolescentină, care pînă la urmă viza ideea de sistem. Cred că, dacă aş fi trăit în capitalism, aş fi îmbrăţişat ideile marxiste.

P.S.: Bineînţeles că mă sculam şi eu la ora patru dimineaţa să mă duc la coadă la lapte. …Dar lucrurile acestea se uită.”

(din “Tinereţile lui Daniel Abagiu”)

« McDonald’s, cu maţele afară

Poveste romantică »