Îşi zice Abjectu

Pe unii, blogul lui îi oripilează (nu întîmplător îşi zice Abjectu). Alţii au găsit pe blogul lui un text cu reală valoare literară şi dramatică, l-au selecţionat pentru poiectul „Blog The Theatre”, vor monta o piesă şi vor merge cu ea la Graz, la „Blog The Theatre Festival”.

Am profitat de faptul că Abjectu mi-e coleg la „Adevărul” şi i-am luat un interviu. Iată cîteva fragmente:

– De ce postezi aşa de rar pe blog?
– Nu mă interesează sa-mi cultiv blogul, să-l ţin la zi, să-l promovez etc. Nu m-a interesat ideea de trafic, nu mi-am pus nici contor. Nu mă uit deloc pe topuri – cum e de exemplu un prieten de-al meu care din sfert în sfert de oră verifică pe mobil pe ce loc a ajuns blogul lui în top. Şi însemnările mele sînt atipice, sînt prea lungi şi deci mai greu de citit. De fapt, eu nu mă consider blogger. Mai degrabă e fiu-meu blogger, care are 9 ani, e pe calculator tot timpul şi are şi el blog.

– Zici că ai un fiu. Trebuie să înţeleg că teribilul Abjectu e familist?
– Da, sînt familist convins şi îmi iubesc foarte mult copilul. Eu spun întotdeauna că singurul lucru extraordinar care mi s-a întîmplat mie în viaţă a fost să o găsesc pe soţia mea, care a devenit mama copilului meu.

– Post-ul care a fost ales este cel despre tampoanele parfumate. Care este istoria scrierii acestui post?
– Însemnarea respectivă se leagă tot de ipocrizia femeilor. E vorba că nu recunosc unele lucruri fireşti, e vorba de dorinţa lor de a ascunde unele chestii, e vorba de ideea de tabu. În nebunia asta de timp în care trăim, ce mai poate să fie tabu? Nici moartea nu mai e tabu! Acum totul este pe faţa, dar noi continuăm să ne ascundem. Ştii? Merg cu brăcinarii daţi în jos şi cu chiloţii pînă sub coaste, la vedere. Dacă, de exemplu, le spui ceva de chiloţii lor („ce dantelă drăguţă ai” etc.), te trezeşti că eşti făcut mojic.

– Din cîte am înţeles din textul tău, a fost o experienţă destul de traumatizantă.
– Da, a fost traumatizantă. Ceea ce poate părea o glumă – chestiunea mirosului asociat cu zonele intime – s-a dovedit a fi o problemă peste care persoana care era delegată din partea clientului nu a putut trece. E vorba de acea orcă, de acea doamnă cumplit de grasă şi cumplit de încăpăţînată. A fost traumatizant că toate aceste discuţii s-au întins pe o perioadă mare, de aproape trei săptămîni, timp în care zi de zi ne poticneam în acelaşi punct, iar blocajul doamnei respective a împins lucrurile la paroxism. După ce am ieşit din războiul ăsta de uzură, încercînd să înţeleg de ce este un om atît de opac şi limitat, am avut o revelaţie – după cum scriu şi în finalul textului meu. Am înţeles-o pe doamna aceea şi ea a devenit în mintea mea un simbol. Şi asta e morala întregii poveşti. Trăim o viaţă de nebunie, sîntem în mijlocul torentului, nu mai avem timp să ne gîndim la ce ni s-a întîmplat peste zi, sîntem din ce în ce mai depersonalizaţi, sîntem cu toţii înhămaţi la o trăsură – dar care ne dăm seama că nu e trăsura noastră. Ei bine, dacă te opreşti din toată nebunia asta şi te gîndeşti puţin, vezi lucruri pe care în mod normal îţi sînt invizibile. Aşa s-a întîmplat şi în cazul meu, cînd am realizat că motivaţia comportamentul acelei femei era mult mai adîncă decît păruse la prima vedere.

– Ea, pînă la urmă, era o apărătoare a feminităţii.
– Da, o apărătoare a feminităţii în vremurile ăstea, în care modelul care este oferit cel mai des de către mass-media este cel de curvă. Imaginea asta vinde. Or, femeia asta se opunea categoric ideii că totul e de vînzare şi spunea că sînt lucruri despre care se poate vorbi şi altele de care nu se poate vorbi. Nu putem să ne dezumanizăm în aşa măsură încît să vindem orice necesitate. Mă enervează, e-adevărat, orice formă de ipocrizie, de cenzură, de autocenzură, dar, în acelaşi timp, cred în continuare cu tărie în bunul simţ.

« N-ar fi rău ca lumea să fie condusă de femei!

Visul drojdierului »