Toaletele din viaţa mea
Ĩntr-un comentariu la postul precedent, cineva avansa ideea că aş fi un om serios. Ca să spulber această bănuială – iată ce texte scriu eu la “Dilema veche” (pentru numărul viitor, dedicat toaletelor, la care de altfel au contribuit cu texte toţi membrii redacţiei – oameni foarte serioşi şi ei…).
A existat o perioadă cînd toaleta publică a făcut parte din viaţa mea – într-un mod dramatic, aş spune. Este vorba de toaletele pe care a trebuit să le folosesc atunci cînd am ajuns în căminele din Grozăveşti, în anul 1989. Camerele nu aveau baie proprie, iar wc-urile şi duşurile se aflau la capetele palierelor. De fapt, ”toaletă” e deja un cuvînt mult prea frumos ca să numeşti acele haznale. Bălţi adînci de urină, closete pline şi uneori refulate, pereţi pe care indivizi grijulii îşi ştergeau degetele în lipsa hirtiei igienice şi un miros greu, pe care nici tot clorul din lume nu l-ar fi putut acoperi.
După cum se comportau într-o astfel de budă, oamenii se împarţeau în două categorii: cei care se aplecau şi încercau să-şi rezolve problema fără să atingă colacul wc-ului şi cei care se suiau cu tălpile pe colac. A doua categorie (din care eu nu făceam parte, din fericire) a pierdut serios din adepţi după ce unui tip, astfel cocoţat, i s-a spart closetul sub el, iar el în cădere şi-a secţionat pulpa – a fost luat cu Salvarea. Pentru un timp, bălţile galbene din toaleta noastră şi-au schimbat culoarea în roşu.
În fine, nu vreau să continuu să povestesc ororile din toaletele căminelor din Grozăveşti. Tot ce pot să spun e că aceste toalete au constituit pentru mine ceea ce se zice că e armata – pe care n-am făcut-o – pentru un bărbat.
Un fost blog al lui Cezar Paul-Bădescu 
Inseamna ca noi, studentii din ziua de azi, care stam frumos in chirie sau in apartamente proprii, habar n-avem de ce norocosi suntem.
@ ionuca: Ehei, nici macar toaletele nu mai sint ce-au fost!… 🙂
Potrivit post dupa cel cu Virginel. Sper ca urmatorul e cu ceva voma sau cu Mihaela Radulescu.
Imi aduc aminte de primele dati cand am iesit din tara, undeva imediat dupa Revolutie si am vazut la altii toalete ecologice pe strazi. Sincer? Mi-a fost teama sa intru, daca ramaneam blocat?! 🙂
Limitarea nevoilor 😉
E interesant ca in toata istoria iubirii, in toate poeziile, scrierile, filmele nu se aminteste de acel topos fara de care nu se poate trai : toaleta.
@ dadatroll: Trebuie să înțeleg că tu ții cu Andreea Marin? 🙂
@ meplusmyself: În Bacău, în centrul orașului (pe unde am trecut acum cîteva zile), există o toaletă ecologică pe care scrie, mare, ”ATENȚIE! GRATIS!” 🙂
@ ihtys: Există cîteva texte superbe dedicate budelor publice. De exemplu, un text al lui Henry Miller, în ”Black Spring”, despre pisoarele din Paris (de o poeticitate extraordinară) sau textul lui Vasile Ernu, în volumul ”Născut în URSS”, ”Odă tualetului sovietic”.
Si numai faptul ca esti la curent cu dezbaterea publica care are loc intre cele doua… nu da bine pentru un om care a venit de la Tescari. Sa bagat cablu acolo? Digi?
cele doua categorii inca exista.. dovada, urme de praf/noroi de pe capacul de la toaleta, vazute de unii altii.. publice ok, dar ar trebui sa stearga in urma lor..
si spunea la radio ieri – vineri – o crainica, si deci, e bine ca oamenii sa aibe cei ani de acasa? heh.
7 ani 🙂
@ gramoscutitoarea: Nu poti sa nu auzi de chestiile astea, nu poti sa le eviti chiar daca iti doresti asta – sint peste tot.
Sint in Bucuresti de 3 zile si inca din prima zi stiam de cele doua.
(Nu e nici Tescari, nici Teșcani, ci Tescani – un loc, de altfel, destul de cunoscut.)
@ ofsummer: Bine, acum mai exista si categoria care asterne hirtie igienica pe colac (si o lasa desigur acolo) si, dupa cum imi spunea o prietena ca a vazut, categoria celor care se asaza direct, fara nici o problema.
Iar cei care se urca pe colac sunt si ei de doua feluri: cei care nimeresc, si cei care tintesc peretele/colacul/capacul/bazinul/etc.*
* precizez ca doar am auzit de asa ceva, nu stiu in ce masura e si real sau posibil in cazul peretelui
@ Alexei: Vasile Ernu scrie foarte misto despre chestia cu nimeritul. La rusi, budele publice erau fara cabine si exista doar un sir de gauri in podea. Vasile scrie ca e foarte curios cum cetateanul sovietic, care era invatat de mic sa nimereasca la tinta cu arma, nu era capabil niciodata sa tinteasca acea gaura din podeaua „tualetului”. 🙂
cum si nu ai prins toaletele infundate din Grozavesti? zgomotele si amiroasele? eu eram cea cu clema de rufe pe nas cand mergea in locul cela:)
Dragă Cezar, mărturisesc că abia aştept să citesc numărul ăsta din Dilema. E savuros să vezi intelectualii exersându-şi discursul pe seama unor subiecte comune, mundane, triviale. E o acţiune care mă relaxează şi linişteşte teribil. Ca atunci când se mergea la film sau excursii cu unii profesori. E ieşirea din chenar a persoanei cu autoritate. Abia aştept. 🙂
Şi, dacă tot suntem aici, o curiozitate a cuiva care nu a rezistat prea mult prin redacţiile (amatoreşti) prin care a trecut, deşi avea libertate de a scrie: cum Dumnezeu reuşeşti să scrii, de câteva luni bune, despre acelaşi subiect (televiziunea), fără să creezi impresia că trimiţi la tipar acelaşi articol?! E un exerciţiu pe care îl admir. Pe mine m-ar depăşi. 🙂
@ Mădălina: Iti inteleg ironia. Scriu despre televiziune, saptaminal, de citiva ani buni (cu o pauza cit am fost in Germania, un an). Si, drept sa-ti spun, m-am saturat de mult timp de chestia asta.
Cit am stat la Tescani, nu am avut televizor si am scris din amintiri. 🙂 😦
Ar fi extraordinar daca nu ar mai trebui sa ma uit la cacaturile de la televizor. Cit am stat in Germania, am facut o pauza care mi-a prins foarte bine. A fost ca o cura de dezintoxicare.